Ploaia a început bine,
iar lacrimile s-au ascuns de tine,
de-ai privi în mine,
te-ai citi pe tine.
Azi, te rog, privește-mă în ochi și nu mă certa pentru nopțile albe pe care le am avut, doar citește, acel nume.
Dar azi, spre exemplu, vreau să te privesc non-stop, cum înainte nu puteam. Vreau să uit de nopțile nedormite când priveam doar poza, vreau să te ating, să te simt, să sărut, să te îmbrățișez, să te iubesc, ca și cum aș murii în brațele tale.
Șoptește-mi numele, strigă-mă pe nume, doar odată, să ascult linia melodică a tonul tău, puțin răgușită.
Dar ce sunt aceste uși ce se închid și eu rămân pe afară ?
Te rog cheamă-mă pe mine, chiar dacă încerci să uiți, te rog, sunt atâtea uși ce se închid în fața mea, iar tu continui să le înmulțești. Te rog nu mă alunga. Privește-mi lacrima ce-mi cade pe pământul rece, privește și nu spune că-mi va trece.
Dorul de nopțile târzii, dorul de mirosul dimineții.
Când ascultătorii mei nu erau doar pereții.
Dorul de pofta vieții, de acele discuții.
Îmi e atât de dor de tine, știi ?
Adorm, numărând stelele de pe cer, uitând că universul e o nesfârșire de vise, le adun pe toate în palme și parcă se sfărâmă unul câte unul. Cerul devine negru, lipsit de culoarea serii, de roșul aprins, ce atunci îl admiram amândoi. Acum cerul e negru și plin de mizerii, mă îngrop în el, ca într-o groapă fără fund, uit de mine și privesc spre tine, dar văd că totul devine doar un vis pătat de lacrimi.
De-aș număra norii de pe cer,
Mi-ar da zilele în care eu te cer,
În care cuvintele-s aer,
Iar lacrimile, fulger,
Sincer.
