Târziu, seară. Nişte gânduri care nu'mi dau pace.
Privesc adânc în sufletul meu şi văd că el s'a obişnuit cu durerea.
Nu mai plânge, râde de lacrimile mele. Sau poate e doar o minciună.
O fericire minţităă.
Deodată mă strig pe mine privindu'mă în oglindă.
Mă cert că am plâns prea mult pentru persoane care nu meritau nici măcar o lacrimă, că am fost prea atentă la lacrimile de tristeţe care'mi curgeau pe tenul meu şi nu la cele de fericire, care chiar contau.
Nu aud. Nu văd. Nu vorbesc. Nu citesc. Nu ascult. Iubesc . ^.^
Gata. O să pun punct.
Chiar dacă nu o să pot să am niciodată ce îmi doresc o să încerc întotdeauna să nu mai pun binele altora înaintea binelui meu.
Deci o să încerc să zic că mi'a trecut. Că nu am nimic. Că nu e adevarat.
Eu zâmbesc dar ochii tăi sunt defecţi ! ^.^
Defapt ochii tăi văd doi copii care se iubesc, toţi văd asta, dar numai ei nu.
Copii mici şi proşti. ♥
Acum fiecare înţelege ce vrea. Ştiu că anumitor persoane o să le pice greu sau o să'i doară 'nicăieri' .
Dar .... Nu'mi pasa ! ♥
Până la urmă e viaţa mea, nu a lor şi nu au niciun drept să'mi fure zâmbetul meu inocent.
Acum cuvintele nu mai au niciun sens, noi deja comunicăm fără să scoatem vrun sunet. ♥
